Dezvăluirea a fost făcută de instrumentul HiRISE (High
Resolution Imaging Science Experiment), aflat la bordul sondei Mars
Reconnaissance Orbiter (MRO) de la NASA, care luna viitoare va
sărbători al şaselea an în jurul
Planetei Roşii.
Regiunea, observată de HiRISE în cadrul unei intense campanii de
studiere a emisferei boreale, realizată pe parcursul a doi ani
marţieni (adică 4 tereştri), se află în jurul Polului Nord al
planetei. Până acum, astronomii credeau că ar fi vorba despre un
peisaj foarte static, unde dunele ar fi fost modelate în trecut,
atunci când vânturile suflau cu mult mai multă intensitate. Cu
toate acestea, filmările sondei marţiene au dezvăluit un peisaj
aflat într-o mare transformare.
Printre principalii responsabili ai acestor variaţii se numără
ciclul sezonier de anhidridă carbonică, care trece de la starea
solidă (gheaţa uscată) la starea gazoasă, destabilizând nisipul
dunelor şi provocând avalanşe. Un alt important „actor” în această
scenă „vivace” pare a fi vântul, dar modelele atmosferei marţiene
arată totuşi că viteza vântului nu este nici măcar suficientă
pentru a ridica granule de pulbere; în plus, misiunile marţiene au
arătat că aici vânturile puternice sunt foarte rare. „Este posibil
însă ca timpul meteorologic la pol să favorizeze vitezele ridicate
ale vântului”, a declarat Candice Hansen de la Planetary Science
Institute din Tucson, unul dintre autorii studiului.
În ansamblu, aceste mari variaţii de peisaj privesc circa 40% din
zonele fotografiate de sondă. Variaţii morfologice la scări mai
mici au fost observate în emisfera australă a planetei, iar
cercetătorii se întreabă acum care ar putea fi analogiile între
cele două emisfere. Ca atare, a fost programată o nouă serie de
observaţii, concentrate pe ciclul anhidridei carbonice, unul dintre
indiciile principale în explicarea aspectului variabil al dunelor
de pe Marte. „Înţelegerea felului în care
Marte se transformă în prezent este un prim pas crucial pentru
înţelegerea proceselor planetare fundamentale şi a felului cum se
modifică planeta în timp”, a precizat Alfred McEwen, co-autor al
studiului.